Treceți la conținutul principal

Amintiri din adolescență

Știți acele momente în care parcă toate astrele s-au aliniat împotriva voastră? Când totul pare desprins dintr-un film de groază în care tocmai ție ți-a fost dat să joci rolul principal? Acele momente în care ți-ai dori să nu exiști? Sau să dispari până trece furtuna? Ei bine, am și eu unul dintre acele momente, prea matinal, prea ghinionist, prea de tot! Și l-am așteptat întreaga-mi viață care însuma, nici mai mult nici mai puțin de, paisprezece ani. 

Eram un adolescent aflat în plin apogeu al transformărilor, al descoperirii de sine, al maturizării. Un adolescent aflat în plin proces de tranziție de la copilul de ieri la adultul de mâine, ce se desfășura în ritmul propriu și sub influența cerințelor unei societăți ce se dorea a fi aproape de perfecțiune, creând standarde și cerințe, uneori imposibil de atins. Eram un adolescent cu tulburări de personalitate, cu caracter coleric și ușor influențabil. Dar mă consideram normal! Și de ce nu aș fi fost?! Până la urmă, fiecare dintre noi avem o altă definiție a normalității și o altă percepție a realității. Și chiar și asta e normalitate!

Dar care-i momentul în care adolescentul își ia elanul spre culmi, își soarbe doza de supremație și crede că își primește identitatea de "om mare"? Vă spun eu: cel în care i se eliberează buletinul. Vă mai amintiți acea zi, acele emoții, acel gol în stomac? Eu da!

Era jumătatea lunii ianuarie și, deși părea că iarna a uitat să-și intre-n drepturi, în dimineața cu pricina, s-au găsit "de sus să cadă" toți fulgii de nea, uitați până atunci în ceruri. Și era un ger, de nedescris! Eram programată pentru depunerea documentelor premergătoare eliberării actului de identitate, iar tatăl meu își luase liber de la locul de muncă, așa că, era musai să răzbim nămeții și vremea rea. Și de-ar fi fost astea cel mai greu de răzbit?! Dar nu! Un coș s-a găsit să-mi apară, peste noapte, fix pe chipu-mi ce urma a fi fotografiat. Și nu oriunde: pe nas! Și nu oricum, ci de dimensiuni apocaliptice! Și da, am simțit că venise Sfârșitul Lumii! Atunci! Căci catastrofa urma să devină memorabilă și de neclintit pentru următorul deceniu. Curată nebunie, mon cher! Și cine nu înțelege dramatismul din spatele unui coș apărut la momentul și în locul nepotrivit, înseamnă că nu a fost adolescent. 




Șiroaie de lacrimi, tone de machiaj și suferință la kilogram, și toate pentru un coș ce n-a mai putut aștepta câteva ore până la ivire. Ce-a urmat? Un buletin "acneic", un suflet supărat pe viață și o dramă ce mai târziu n-am mai găsit-o atât de înspăimântătoare. Am avut o piele sănătoasă și o piele frumoasă, până în acea dimineață. Iar acela a fost momentul avalanșei problemelor cu acneea. A trebuit să învăț să o accept, să trăiesc cu ea și să-i caut soluția în produse create de specialiști, a căror eficacitate demonstrată să-mi redea încrederea pierdută cu fiecare coș nou apărut. Am descoperit, între timp, gama Gerovital Stop Acnee, și mi-am perfecționat un ritual de îngrijire a tenului cu care am învățat să trăiesc. Și astfel am juns să fiu prietenă cu acneea, fără a-mi plânge de milă, și a vedea frumusețea din spatele unui ten departe de a fi perfect. Ce-i drept mă ajută și kitul care conține trei produse pentru curățarea și tratarea tenului acneic ce mi-a devenit aliat de nădejde în înverșunarea mea cu nemiloasele coșuri. 

Deznodământul: sunt o femeie fericită și împăcată cu sine, o femeie care se consideră frumoasă, cu sau fără acnee.


Sursa foto: super-blog.eu
Articol scris pentru SuperBlog 2017.

Postări populare de pe acest blog

La mulți ani, mamă!

M-a iubit din prima clipă în care a aflat de existența mea, iar eu am iubit-o din prima clipă în care am simțit că e acolo ... M-a mângâiat, mi-a vorbit și a avut grijă ca eu să fiu bine, încă dinainte de a mă cunoaște! A plans lângă obrazul meu și m-a îmbrățișat cu atâta dragoste ... o dragoste incomparabilă, nemărginită, în momentul în care ne-am cunoscut ... și a fost dragoste la prima vedere ... Iar din acel moment, legatura noastră specială, indestructibilă, va dura pe veci...
Iar azi, și mâine, și în fiecare zi a vieții mele, îi mulțumesc femeii speciale, femeii unice, care a vegheat asupra mea dintotdeauna și care și-a făcut un scop din a mă iubi, a mă proteja și a mă face om. Îi mulțumesc mamei și o iubesc cu tot sufletul meu de copil, infinit de tare!

La mulți ani, mamă!

Sursa foto: www.google.ro

Forța din spatele fricii

După câteva zeci de minute în care am văzut și revăzut pe nerăsuflate trailer-ul filmului SF "Dincolo de orizont"care se va lansa în cinematografele din România vineri, 3 noiembrie 2017, apăs butonul de off al laptopului ce părea deja obosit. E una din acele zile de relaxare și singurătate după care orice mămică tânjește, iar când în sfârșit o obține, nu se poate bucura pe deplin căci ceva îi lipsește: prichindelul care se hrănește cu energia, timpul și atenția ei, în schimbul unei cantități infinite de dragoste pură. Și mi se face dor...

Închid ochii, însă liniștea deplină ce-ar fi trebuit să-mi grăbească starea de somnolență îmi induce o oarecare neliniște și-o panică inexplicabilă. Încerc să-mi eliberez mintea de gânduri și sufletul de emoții. Gândesc cu voce tare: "Cu siguranță lupta pentru supraviețuire a luiFrank Grillo a avut un impact prea mare asupra minții mele amorțite de liniștea încăperii și negura timpului". Închid ochii...
Aproape că adormisem când …

Ștampile mici pentru oameni mari și invers

Aparențe...

Îl vezi pășind elegant, sigur pe el și parcă scos din cutie, la primele ore ale dimineții. Se așează de fiecare dată la aceeași masă retrasă din capătul restaurantului. Comandă o cafea neagră, lungă, pe care o soarbe până la ultima picătură. Își scoate pe masă ziarul, telefonul, un pix și o agendă. A, și o ștampilă! Era să uit! El niciodată, însă, nu omite să o scoată pe masă! Răsfoiește ziarul, pagină cu pagină, și nu se clintește din loc până nu îl termină de răsfoit. Durează o oră! Nici mai mult nici mai puțin! Și pare că face fiecare lucru cu o precizie deloc umană; robotizată. Apoi își adună toate cele de pe masă, le pune în diplomatul de piele de-un maro absolut, și iese din restaurant la fel de elegant cum a intrat, salutând cald, dar serios, și afișând un zâmbet sobru, în colțul gurii. Iar noi, cei care-l urmărim cu privirea, zilnic, într-un mod admirativ, dar suspicios, contemplativ, dar indiscret, ne-am dori să-i ascultăm povestea... Căci am jura, cu toții, fără …